Capitolul VII

 Acum era primăvară. Soarele strălucea puternic, copacii erau alintaţi de către razele lui. Mathew era deja mare şi se hotărâse să-şi găsească un loc de muncă. Ţin minte când Sophie l-a întâlnit, după multă vreme, la cabinetul părinţilor ei adoptivi, şi l-a întrebat ce face acolo. I se luminase faţa când îl zărise.
 -      Vreau să mă angajez la acest cabinet veterinar. Am văzut un anunţ pe stradă de alături "Angajăm medic veterinar, indiferent de anii de vechime.” Nu am ştiut că este al părinţilor tăi.
 Când auzi, Sophie nu ştia cum să reacţioneze. Nu vroia să se afle că îl place, pentru că nu ştia dacă este reciproc. Iar dacă nu era, acesta vroia să se îndepărteze de ea, şi aşa mama ei se supăra. Nu mai vroia să afle cine sunt părinţii ei adevăraţi, acum important era Mathew, cu care trebuia să îşi stabilească o relaţie.
 Se hrănea cu visele pe care le avea aproape în fiecare noapte, deşi mai mult în nopţile de sâmbătă, probabil pentru că următoarea zi avea să meargă cu Mathew la bibliotecă. Mai visa şi drumul până la casă imensă unde stătuse atâta timp, dar şi pagina dispărută. Sophie încerca să-l înveselească mereu, dar acesta era plictisit. Nici eu nu am aflat de ce avea acea stare când se întâlnea cu Sophie, până într-o duminică, cu ghinion, pot să zic.
 -      Math.. ştii, aş vrea să-ţi mărturisesc ceva, dar sper să nu o iei în nume de rău şi să apreciezi curajul şi răbdarea mea pe care..
-      Sophie! Era timpul, ştiu. Mă simt bine în preajma ta, nu înţeleg de ce mereu încerci să mă înveseleşti. Nu ştiu de ce atunci când sunt cu tine, mă simt ciudat. Eşti o fată superbă, am simţit asta din prima zi de şcoală, dar..
 -      Nu continua, te rog! Mă faci să cred, din ce spui, că mă iubeşti. Ceea ce nu prea cred. Da, uite că nu cred. Ştii de ce? Pentru că ţi-am citit scrisoarea către Nelly, într-o după-masă când ţi-ai lăsat geanta pe birou.  Îmi pare rău că îţi par o ciudată, dar sufletul meu spune altceva, dacă ai încerca să-l descoperi!
-      Dar..cum ai  îndrăznit? 
 -      Ştiu, îmi cer scuze. Nu ştiu ce mi-a venit.  Recunosc, m-am îndrăgostit de tine, poate am greşit, dar am simţit că nu mai pot, pur şi simplu simţeam că înnebunesc. Simţeam cum starea ta de plictiseală are să mă înnebunească treptat. Încercam de fiecare dată să te înveselesc, dar de fiecare dată nu reacţionai. Îmi pare rău, cred că ar trebui să plec. Dar o ultima întrebare, Nelly e prietena ta?
 -      În primul rând, nu ai dreptul să-mi citeşti scrisorile, iar în al doilea rând, da este.  
 -      Bine, Mathew, îmi pare rău că te-am făcut să mă crezi cine nu sunt.
 Sophie se retrase.  Faţa ei minunată, se cufundă într-un ocean de lacrimi. Dar simţea, din nou sentimentul de a afla cine sunt părinţii ei. Nu ştia ce voia de la viaţă, devenise atât de ataşată de Mathew, încât zilele îi treceau foarte repede, şi le petrecea gândindu-se la el, şi doar la el.