Capitolul VII

 Acum era primăvară. Soarele strălucea puternic, copacii erau alintaţi de către razele lui. Mathew era deja mare şi se hotărâse să-şi găsească un loc de muncă. Ţin minte când Sophie l-a întâlnit, după multă vreme, la cabinetul părinţilor ei adoptivi, şi l-a întrebat ce face acolo. I se luminase faţa când îl zărise.
 -      Vreau să mă angajez la acest cabinet veterinar. Am văzut un anunţ pe stradă de alături "Angajăm medic veterinar, indiferent de anii de vechime.” Nu am ştiut că este al părinţilor tăi.
 Când auzi, Sophie nu ştia cum să reacţioneze. Nu vroia să se afle că îl place, pentru că nu ştia dacă este reciproc. Iar dacă nu era, acesta vroia să se îndepărteze de ea, şi aşa mama ei se supăra. Nu mai vroia să afle cine sunt părinţii ei adevăraţi, acum important era Mathew, cu care trebuia să îşi stabilească o relaţie.
 Se hrănea cu visele pe care le avea aproape în fiecare noapte, deşi mai mult în nopţile de sâmbătă, probabil pentru că următoarea zi avea să meargă cu Mathew la bibliotecă. Mai visa şi drumul până la casă imensă unde stătuse atâta timp, dar şi pagina dispărută. Sophie încerca să-l înveselească mereu, dar acesta era plictisit. Nici eu nu am aflat de ce avea acea stare când se întâlnea cu Sophie, până într-o duminică, cu ghinion, pot să zic.
 -      Math.. ştii, aş vrea să-ţi mărturisesc ceva, dar sper să nu o iei în nume de rău şi să apreciezi curajul şi răbdarea mea pe care..
-      Sophie! Era timpul, ştiu. Mă simt bine în preajma ta, nu înţeleg de ce mereu încerci să mă înveseleşti. Nu ştiu de ce atunci când sunt cu tine, mă simt ciudat. Eşti o fată superbă, am simţit asta din prima zi de şcoală, dar..
 -      Nu continua, te rog! Mă faci să cred, din ce spui, că mă iubeşti. Ceea ce nu prea cred. Da, uite că nu cred. Ştii de ce? Pentru că ţi-am citit scrisoarea către Nelly, într-o după-masă când ţi-ai lăsat geanta pe birou.  Îmi pare rău că îţi par o ciudată, dar sufletul meu spune altceva, dacă ai încerca să-l descoperi!
-      Dar..cum ai  îndrăznit? 
 -      Ştiu, îmi cer scuze. Nu ştiu ce mi-a venit.  Recunosc, m-am îndrăgostit de tine, poate am greşit, dar am simţit că nu mai pot, pur şi simplu simţeam că înnebunesc. Simţeam cum starea ta de plictiseală are să mă înnebunească treptat. Încercam de fiecare dată să te înveselesc, dar de fiecare dată nu reacţionai. Îmi pare rău, cred că ar trebui să plec. Dar o ultima întrebare, Nelly e prietena ta?
 -      În primul rând, nu ai dreptul să-mi citeşti scrisorile, iar în al doilea rând, da este.  
 -      Bine, Mathew, îmi pare rău că te-am făcut să mă crezi cine nu sunt.
 Sophie se retrase.  Faţa ei minunată, se cufundă într-un ocean de lacrimi. Dar simţea, din nou sentimentul de a afla cine sunt părinţii ei. Nu ştia ce voia de la viaţă, devenise atât de ataşată de Mathew, încât zilele îi treceau foarte repede, şi le petrecea gândindu-se la el, şi doar la el.

Capitolul VI

  Sophie rămase şocată. Mâinile îi tremurau pe lângă corp.
 -      Nu m-ai iubit niciodată? Dar..şti mama mea! Orice mamă..
 -      Nu! Asta e, nu sunt mama ta!
 -      Dar tata..dar bunica? Nu, nu se poate! Imposibil..
 -      Noi nu suntem părinţii tăi adevăraţi, hai gata! Ai aflat destul. Mergi în camera ta!
 Fata urcă în camera ei, îşi acoperi faţa cu mâinile firave şi calde, dar uscate de durere. Sufletul îi era străpuns de mii şi mii de cuţite. Lumea se terminase. Ultima dată am văzut-o căzând la pat, cu ochii închişi. Era atât de obosită, încât nu-şi mai putea controla simţurile. Adormise imediat. 
 De dimineaţă, se tot întreba a€œcine sunt părinţii ei adevăraţi, şi de ce nu este cu ei acum. "Au murit?” Îşi măcina sentimentele cu astfel de întrebări, la care nu avea oricum de unde să afle răspunsul, decât de la mama sa. Coborî la masă pentru a lua micul-de-jun, unde o zărise pe mama ei. O implorase să-i spună adevărul dar aceasta refuză. După ce au mâncat, Sophie continuă cu rugămintele.
 -      Bine, So, îţi spun. Dar îţi rămâne să asculţi şi atât. Fără comentarii, pentru că mă opresc. Perfectă linişte. La vârstă de 3 ani, părinţii tăi, nu îţi voi spune cine sunt, se tot lăudau că eşti o copilă foarte deşteaptă şi că eşti capabilă de  orice. Noi, cum aveam mare nevoie de un moştenitor, iar eu nu puteam naşte, am hotărât să te cumpărăm. Erau singurii bani care ne-au rămas din cei făcuţi de tatăl tău. El a învăţat toată viaţa despre medicină veterinară, dar era prea bătrân pentru a avansa în meseria lui. Mie nu-mi plăcea foarte mult, dar el m-a ajutat să întreţin cabinetul. Tu, după ce te-am cumpărat, aveai să creşti şi să ne urmezi meseria, dar te-a interesat mult mai mult magia decât ceea ce facem noi. Atât îţi pot spune, eu mă retrag. O zi bună să ai!
 -      Nu. Stai! Bunica mea, era cea adevărată, nu? 
 -      Da.
 Mama ei plecase, iar Sophie căzuse adânc pe gânduri. Dar vroia cu orice chip să afle cine sunt părinţii ei. "€œOare de ce mama nu mi-a spus ?” Iar începea să îşi pună întrebări de la care nu aştepta răspuns.  Singurul prieten pe care îl avea era Mathew, dar cum acesta era incapabil să-i spună, nu s-a dat bătută. A mers să-l caute, deşi nu ştia pe unde era, altceva nu avea de făcut. 
 A urmat o iarnă grea, în care a ajutat-o pe mama ei cu banii, a făcut tot posibilul, pentru că şi ea locuia în acea casă.

Capitolul V

 Mathew tăcu o vreme. După câteva minute, Sophie devenise nerăbdătoare. Vroia cu orice chip să afle cine stă în casa respectivă.
   -Te rog, spune-mi. Trebuie să ştiu. Am stat acolo o vreme destul de semnificativă raportat la întreaga mea viaţă. Uite-mă, acum sunt mare. Nu ştiu cum am supravieţuiţi atâţia ani fără hrană. Am nevoie de o explicaţie.
 - Nu pot. Pur şi simplu nu ştiu ce mi s-a întâmplat. Nu pot spune cuvintele respective. Nu ştiu, chiar nu ştiu. Cred că plec acasă. Mi-a ajuns.
 Mathew privi cum Sophie rămase fără speranţă. Ştia că toate se leagă de familia care locuia acolo, dar de ce nu putea afla? Apoi, se îndreptă spre casă, dar gândurile rele o măcinau. Îi ardea sufletul de durere. Ce le va spune părinţilor? Pentru că sigur nu o vor crede dacă le spune adevărul.
  Când ajunge în faţă porţii, observă cum locuinţa pe care o părăsise atunci, acum arată groaznic. Uşile şi geamurile se mişcau în bătaia vântului, copacii din curte erau bătrâni şi frunzele uscate şi obosite de viaţă. Cerul era negru de nori şi plini de furia soarelui care nu se zărea deloc, cel puţin acum. Cu siguranţă, venise toamna. Intrase în casă, iar mama sa coborî îndată ce auzi paşi "străini” în casă.
 -      Cine e? întrebă ea.
 -      Sophie, fiica ta.
 -      So...tu eşti? Izbucni în plâns. Ochii i se umflaseră, iar buzele îi tremurau.
 -      Da, eu sunt. Nu vreau să discut despre absenţa mea, acum. 
 -      Bine, So. Dar trebui să-ţi spun. Tatăl tău nu mai e printre noi de aproape un an. A avut cancer.
 -      Şi bunica? Ea unde este? N-a mai trecut pe la noi?
 -      Ea a murit la câteva luni după ce ai dispărut. N-a suportat să te ştie departe de sufletul ei.
 -      Nu se poate,¦ceva nu e în regulă. Tata de ce s-a îmbolnăvit?
 -      Tatăl tău s-a îmbolnăvit din cauza la o boală pe care o luase de la animale! Da, asta i s-a întâmplat.
 -      Eşti sigură? Nici măcar nu te-a interesat! Acum să-mi spui de ce a murit!
  Am văzut tristeţea din sufletul Sophiei, deşi era foarte hotărâtă să afle soarta părintelui. Casa părea   atât de pustie.
 -      Nu pot, So! Ar trebui să-ţi spun tot adevărul dacă aş începe.
 -      Te rog, fă-o! Pentru mine, pentru iubirea pe care mi-o porţi!
 -      Asta e, So. Nu te iubesc, nu te-am iubit niciodată..

Capitolul IV

Sophie rămase şocată. Pisica să fi rupt pagina? I se părea imposibil acest lucru. Era imposibil ca o pisică să rupă perfect liniar o pagină. 
 Se băgase în pat, dar gândul îi zbura mereu la întâmplare. Adormise, în cele din urmă. Katy se băgase şi ea sub pat, iar de dimineaţă mama Sophiei intră în cameră.
 -      Sophie, trezeşte-te! E deja târziu, vei întârzia la şcoală.
 -      Ce şcoală? Am zis că nu mai merg, nu mă puteţi obliga.
   De sub pat, se zăreşte Katy. Sophie se făcuse albă ca varul.
 -      So, ai ceva să-mi spui?
 -      Da..ştii, mamă, ea e Katy. Fă cunoştinţă.
 -      Nu ai voie să ţii pisici în casă. Îmbracă-te şi mergi la şcoală, până deseară pisica să dispară!
   Mama lui Sophie ieşi pe uşă, trântind-o. Pereţii parcă se zguduiseră, se mişcase mobila veche şi prăfuită. Pisica scosese un sunet asurzitor. Fata trebuia să iasă din casă, dar nu vroia să meargă la şcoală. Erau prea mulţi necunoscuţi, simţea cum sufletele străine vor s-o întrebe câte ceva. Întrebările fiind nişte cuţite care aveau să-i străpungă inima. Sophie nu suporta aceste gânduri. A hotărât să plece, dar nici ea nu ştia unde. Avea să o ia şi pe Katy, pentru că nu avea încredere să o lase în casă. Mama ei ar fi în stare s-o arunce pe geam.
  Îşi luase ghiozdanul, bineînţeles cu textele ei preferate în el. Părăsi încăperea, apoi casa. Înainte să plece, se uitase încă odată la casa imensă în care stătuse până atunci, şi fusese atât de nefericită. Părinţii ei nu suportau decât să vorbească despre medicină veterinară, şi atât. Bunica ei o salva cu poveştile ei uluitoare, care îi aduceau zâmbetul pe buze. 
 Cu Katy în braţe, avea de gând să treacă pe lângă şcoală, iar dacă  mama ei o urmărea vroia să se asigure că merge acolo. Şcoala nu era departe. După câteva minute, pisica începuse să devină agitată, deşi până acum stătuse liniştită. Sophie privi în jur. În stânga ei, se află casa de unde Katy ieşise. Rămase uimită. "De ce atunci când ai ieşit de aici, vroiai să scapi, iar acum vrei să te întorci?” îşi spusese în gând. Pisica începea să devină tot mai agitată şi să vrea să zgârie. O scăpase dintre mâinile reci, acum de la frig. În câteva secunde, intrase printre gratii şi se lăsase dispărută în orizontul casei imense, dar atât de întunecate. Sophie încercase mânerul porţii, care uşor se deschisese.

  " Să intru, sau să nu intru?”-îşi spunea ea.

 Până la urmă intrase. Avea în faţă o casă mult mai mare decât a ei, mult mai misterioasă. Parcă simţea cum frica îi agită sângele, care acum circulă cu o viteză mai mare prin vene. Bătăile inimii crescuseră, buzele îi tremurau, dar o vroia pe Katy înapoi. La intrarea în casă, erau câteva trepte, dar erau pline de noroi. Casa era locuită, nu era abandonată. Dar Katy sigur nu intrase pe aici,o luase prin spate. Indiferent de circumstanţe, avea să-şi găsească pisica misterioasă. Nu stătea nicio clipă pe gânduri că i s-ar putea întâmpla ceva. În fundul cărării care ducea pe lângă casă, se vedea o posibilă intrare. Se îndrepta cu repeziciune. Simţea cum tălpile i se încălzesc tot mai tare. Ajunse la o uşă deschisă care ducea într-un beci. Nu ştia ce să facă. Se simţea fără speranţe. Îi era atât de frică încât vroia să se întoarcă înapoi, uitând de pisică. La puţin timp după întoarcere, o aude pe Katy din partea în care fusese. Se întoarce şi hotărăşte să între. Era întuneric, dar spera să găsească un bec. Coborî încet, dar dintr-odată căzuse în gol. Parcă firul minţii se rupsese. Sophie  nu mai ştia de ea. Căzuse într-un somn adânc. De visat, nu visa.
  După câteva zile, părinţii Sophiei îşi căutau disperaţi fiica, întrebând fiecare coleg de-al ei dacă nu au văzut-o. Mathew era singurul care a fost interesat să răspundă. Le-a spus părinţilor că a văzut-o decât în prima zi, dar era foarte închisă în ea. Nu vorbea cu el, prefera să citească dintr-o carte. Dezamăgiţi, pleacă acasă. Într-un fel se simţeau vinovaţi, dar niciunul nu spunea asta.
  Sophie, era tot adormită, dar simţea cum lucrurile se mişcă în jurul ei. Putea să audă ce se întâmplă. Auzea cum doi oameni vorbesc în jur ei, dar nu putea reacţiona.
  După 16 ani, părinţii Sophiei s-au dat bătuţi, au considerat-o decedată.
 Sophie s-a trezit în curtea casei misterioase, s-a ridicat şi s-a uitat în jur.  Nu ştia ce se întâmplă, a pornit spre poartă. La poartă era un băiat înalt şi solid :
 -  Hei! Eşti bine?
 -      Sunt bine, mulţumesc. Dar cine eşti? Cine sunt eu?
 -      Eu mă numesc Mathew. Tu?
 Când Sophie auzise numele, îşi amintise că era colegul ei de bancă. Făcuse ochi mari şi ieşise pe poartă.
 -      Eu sunt Sophie! Colega ta de bancă.
 -      Fostă colegă. Ne-am întâlnit decât odată, iar atunci nici nu vorbeai cu mine. Am fost cam supărat câteva zile, părinţii tăi te căutau.
 -      Pe mine? Dar..eu mi-am căutat pisica care a rătăcit în această casă. Nu ştiu apoi ce mi s-a întâmplat. Am căzut şi..chiar nu-mi aduc aminte.
 -      Ai fost în această casă? Toţi zic de această casă că este bântuită. Şi că ar sta..
 -      Cine să stea?

Capitolul III

 Sophie îi dă numele de "Katy" pisicii sale. Dar totuşi, mama sa va accepta să o ţină în casă? 
     - Nu-mi pasă! zise So. Dacă o voi ascunde la mine în cameră, sigur n-o va vedea. Oricum la şcoală nu mai merg.
   Aceste cuvinte le-a spus chiar ea, cu voce tare. Ajunsă acasă, Sophie fuge în cameră ei. Părinţii ei sunt la cabinet, aşa că are timp să afle mai multe despre misterul lui Katy. Unii magicieni spun că ele aduc ghinion, datorită faptului că sunt atrase de întuneric şi distrug ceea ce nu le convine, deşi ele par inofensive.
    În prima noapte, Katy s-a ascuns sub pat, Sophie, considerând că va sta acolo întreaga noapte, chiar dacă părinţii ei vor veni, nu sunt şanse s-o vadă. Citea până îi venea somnul, dar de multe ori adormea cu textele în mâinile reci şi uscate de la paginile cărţii "The mistery is magic". Studia cartea cu fiecare rând, fiecare cuvânt. Chiar dacă avea doar 8 ani, era la fel de inteligentă ca mama sa, poate chiar mai mult. Dar niciodată nu s-a întrebat de ce.
   Dimineaţa, Sophie se trezise destul de devreme, nu ştia de ce. Simţea că un lucru apropiat îi lipseşte. Dar ce? Ce putea lipsi, tocmai la ora respectivă? - Cartea!
   Cartea? Care carte? Din care citea..înainte să adoarmă. Sophie fuge la mama ei, trezind-o :
   - Mamă, de ce mi-ai luat cartea? 
   - Bună..bună dimineaţa, So! Dar prea dimineaţă. Ce faci la ora asta? Şi ce carte? Nici nu am umblat prin camera ta de când m-am întors de la cabinet. E foarte multă muncă, de aceea trebuie să vii să ne ajuţi. Cum a fost la şcoală?
   - Ce şcoală? Nu mai merg.
   - Cum să nu, So? E foarte important, mai ales pentru noi.
   - Bineînţeles, pentru voi. Dar la mine nu vă gândiţi?
   Sophie ieşi pe uşă, mergând în cameră ei. În gândul ei zicea "De ce mamă insistă să devin medic, medic şi iar medic? M-am săturat". O strigă pe Katy. Cum intră în cameră, o zărise pe pat.
   - Jos! Nu ai ce caută acolo.
   Katy avea o privire pătrunzătoare şi profundă. Îţi străpungea sufletul când se uita la tine. Sophie îşi aminteşte că pisica dormise sub pat, iar dacă cartea căzuse pe jos, probabil se jucase cu ea. Trage o privire sub pat, unde vede cartea deschisă, cu scrisul în sus. Nu putea vedea la ce pagină era. A tras-o, şi privea mirată la pagina respectivă. A rămas surprinsă.
   - O doamne! 
    Pagina în care era fragmentul despre pisicile negre, era ruptă.

Capitolul II

    Pentru că era prima zi şi nu cunoştea pe nimeni, Sophie a hotărât să nu se ridice din banca ei să facă cunoştinţă. A preferat să citească în continuare, deşi mai avea câteva pagini şi termina cartea. Se va ridica să-şi cunoască noii colegi? 

    După zece minute, intră învăţătoarea în clasă. Toţi elevii, înafară de Sophie, se ridica în picioare :

           - Bună ziua, doamnă învăţătoare!

           - Bună ziua, elevilor. Bine aţi venit, sper să ne împrietenim repede. Iar tu, fata din prima bancă, de ce stai ascunsă? Ce faci acolo?

  Sophie a refuzat să se ridice, rămânând ascunsă în bancă ei.

           - Cu tine vorbesc, fetiţo! Nu te ridici să mă saluţi, ca şi colegii tăi? Îţi este frică de mine? Nu te mănânc. Vino aici.

  Sophie s-a ridicat încet, şi-a pus cartea în ghiozdan, dar nu a uitat să-l închidă, apoi s-a apropiat de învăţătoare.

           - Bună, fetiţo! Eşti foarte frumoasă, dar văd că la fel de timidă. Numele meu este Bradla Karley. Care este numele tău?

          - So...Soph..Sophie.

          - O, Sophie! Ce nume frumos. Dar de ce nu vrei să ne vorbeşti? Ce făceai acolo în bancă?

  Câtva timp o tăcere profundă, iar ochii copiilor s-au aţintit spre Sophie. Învăţătoarea a spus în şoaptă :

          - Dragi elevi, este o colegă frumoasă, dar timidă. Ne va răspunde la întrebări imediat, acum e timpul să treci la loc, iar voi staţi jos.

  Ochii lui Sophie au început să se înroşească, iar o lacrimă îi mangâia obrazul. S-a aşezat pe scaun, şi-a şters obrazul, continuând să stea ascunsă în bancă ei. Mathew a încercat să o liniştească, să nu plângă deoarece ceilalţi elevi vor râde de ea. Învăţătoarea îi şopteşte că dacă doreşte să meargă la toaletă, îi este permis oricând, doar trebuie să ceară voie. Sophie se ridica, dar nu uită să-şi ia ghiozdanul ei perfect alb.                  

    A ieşit pe uşă. A vrut să meargă la baie, dar nu ştia unde este. I-a fost ruşine să se întoarcă din nou să o întrebe pe Bradla, aşa că a hotărât să plece acasă. Casă ei era la câţiva paşi de şcoală, paşi pe care i-a reţinut de dimineaţă când a fost condusă de mamă ei. 

  Se gândea la multe acum, nu ştia ce să facă. Nu vroia cu niciun chip să înveţe medicină. Era pasionată de magie. Magia şi seducţia lucrurilor o fascinau, chiar dacă avea decât 8 ani. În drum spre casă, în dreapta ei zăreşte o casă mai ciudată faţă de celelalte. O pisică trece prin graţiile porţii. Era neagră. Sophie îşi aminteşte din cărţile citite :

 

 "Pisicile negre se numesc fii demonilor. Fereşte-te ele, pentru că provin din case bântuite. Sângele lor este perfect roşu, iar culoarea ochilor, de obicei verde, îţi inspiră neîncredere, dar şi mister. Acest mister, probabil niciodată descoperit. Depărtează-te şi nu ţine niciodată în casă una."

 

    Lui Sophie îi plăceau pisicile, iar când zic pisică, menţionez că una NEAGRĂ  . Preferă mister, iar acea pisică a simţit asta. S-a apropiat de ea, a început să miaune. A luat-o puţin în braţe şi a hotărât să o ducă acasă.

Capitolul I

Pentru că în fiecare om există puţină magie, dar totuşi nedescoperită, doar cei care cred în ea şi-o pot descoperi. Sophie, o fetiţă dintr-un sat minuscul pentru cei care trăiesc la oraş, ar putea spune cât de mult îşi iubeşte propriile puteri. 

  S-a născut şi a trăit vreme de 58 de ani, neavând nicio problemă de sănătate. A murit împreună cu bărbatul pe care l-a considerat "alesul". Dar întrebarea este "De ce a murit?". Doar ea ştie de ce a murit, doar ea ştie ce avea ascuns în suflet şi cât de mult credea în magia care i-a schimbat total viaţă, bineînţeles, după ce a descoperit-o.

De mică, îi plăcea să citească cărţi despre magie. Citea zilnic şi nu se sătura. Poftă de citit îi venea când se gândea la ce îi spunea bunica ei despre vrăjitori. Bunica ei a iubit-o extrem de mult, dar o  şi rănea când îi spunea că magia nu există. Sophie izbucnea mereu în plâns şi câteva zile se refugia în camera ei, unde îşi petrecea aproape tot timpul citind. 

 Când a venit timpul să meargă la şcoală, părinţii ei au ales să înveţe medicină veterinară, pentru a putea deveni un medic veterinar, iar apoi să lucreze la cabinetul lor privat. Pentru că şi ei erau medici veterinari, s-au gândit că şi pe fiica lor o va interesă acest subiect.

  - Mamă, nu cred că sunt potrivită pentru medicină. Mie îmi place magia, nu sângele. Nu-mi place să provoc durere, îmi place să creez suspans.

  - Eşti prea mică pentru a şti ce îţi doreşti. Ştim noi ce ţi se potriveşte mai bine!

  Sophie n-a mai încercat să-i schimbe părerea mamei, refugiindu-se, din nou, în camera ei.

  Prima zi de şcoală, un nou început. Sophie s-a aşezat în prima bancă, şi-a scos cartea de magie din noul ei ghiozdan de un alb imaculat, şi a început să citească. Un băiat brunet, cu ochi căprui, s-a aşezat lângă ea. Văzând-o că se ocupă cu ceva, a abordat-o :

  - Bună, eu sunt Mathew, îmi permiţi să mă aşez în bancă cu tine? Şi apropo, ce citeşti acolo? Doar nu-mi zi că ştii să citeşti. Eşti deabia în clasă I. De unde şti să citeşti? Cine te-a învăţat?

  Sophie nu răspundea. Continuă să citească.

  - Hei ! Îmi permiţi să stau lângă tine? Sau vrei să plec?

  - Da, stai dacă îţi doreşti, a răspuns Sophie, pe un ton trist.

  Mathew era un băiat liniştit, iar indiferenţa Sophiei l-a făcut să vrea să afle mai multe despre ea.